Descendent al câinilor braconierilor și al țăranilor francezi, crescuți în sărăcie, selectați pentru calitățile lor de vânător versatil, pentru constructia lor compacta, pentru robustețea sănătății, epagneul breton este capabil să se adapteze la medii diverse , la climate diferite ; după ce a trecut prin toate deceniile secolului al XX-lea fără să fie vreodată la modă ca animal de companie ci doar rasa de lucru/vanatoare .

Descind, ca multe alte rase contemporane incontestabil din cainii Oisel ( de la soim ) al caror rol a constat în principal în a face să zboare pasărea împotriva căreia a fost lansat șoimul iar odată cu aparitia vânătoarii cu plase a trebuit să învețe să se ghemuiască (s’epaignir) si sa faca aret , așa cum este descris de Gaston Phœbus contele de Foix, vicontele de Bearn, regiunea franceză și Pirinei în „Tratatul de Vanatoare„ datând din secolul al XIV-lea, mai precis în 1387:

„Există un tip de câine numit d’Oisel (de la șoimi) și aceștia au multe calități bune dar și defecte.Un câine ‘’șoim’’ frumos, trebuie să aibă un cap mare și un corp la fel de mare și frumos, părul este alb sau scorțișoară, deoarece aceasta este culoarea celor mai frumoase exemplare, totuși nu trebuie să fie prea păros și trebuie să aibă vârful cozii cu un smoc….. Este un lucru grozav pentru cei care dețin șoimi să folosească acest lucru la vânătoarea de potârnichi , câinii sunt perfecți și excepționali dacă sunt învățați să se ghemuiască, excelenți pentru vânătoare de potârnichie și prepelițe cu plasă, sunt exemplare și atunci când sunt învățați să recupereze păsările căzut în apă în timp ce vâna.”